Istoricul localităţii

Comuna Lipăneşti se compune din 4 sate: Lipăneşti, sat de reşedinţă, Satu Nou, Sipotu şi Zamfira.
Denumirea comunei Lipăneşti provine de la numele familiei Lipănescu, mare moşier, care a stăpânit timp îndelungat cea mai mare parte a comunei, având conacele în satul de reşedinţa din punctul Bangu.
Satul a fost format din clăcaşii ce se găseau la început în jurul conacului care se afla la E de biserica Lipanesti-aceasta biserica făcând parte pe atunci din construcţiile conacului boieresc.
Biserica cu hramul "Adormirea Maici Domnului" a fost zidită de boierul Lipanescu şi soţia sa Sultana în anul 1810; s-au făcut reparaţii generale în anul 1900 cu ajutorul tuturor locuitorilor din Lipăneşti şi a altor donatori, prin stăruinţele preoţilor Atanasie Teodonescu, Răducanu Ionescu, Vasile Nica, Ion Nită, Ghică Pavel, Ion Seceleanu, Tănase Ioniţă şi s-a renovat din temelie,lucrări terminate în anul 1939 prin stăruinţa şi osteneala preotului Tiberiu Răpeanu având concursul conducerii de pe atunci şi al tuturor enoriaşilor acestei parohii. Biserica a fost pictată de pictorul P. Rădulescu din Ploieşti şi a fost sfinţită la 10 decembrie 1939.
Avariindu-se grav în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940 s-a renovat pentru a treia oară între anii 1942-1943, renovare începută de preotul Tiberiu Răpeanu şi terminată de preotul Teodor Costache cu sprijinul enoriaşilor. Pictura a fost refăcută tot de pictorul P. Rădulescu.
Ulterior, datorită unei molime, probabil ciumă, autorităţile de pe atunci au dispus mutarea satului în partea de est, pe un platou unde astăzi exista pădurea satului, în punctul numit " pădurea Lipăneşti". Acolo a luat fiinţă "satul de la pădure" unde a fost ridicată şi o biserică, ale cărei urme se mai văd şi astăzi pe " valea bisericii".
Din declaraţiile cetăţenilor în vârstă, aflam că în jurul conacului de la actuala primărie până la scoala Zamfira erau aşezaţi ţigani, robi pe moşiile boierului, iar în partea de sud a comunei, în satul Sipotu, existau mai mulţi moşneni. Ca urmaşi ai acestor moşneni, amintim familiile: Rosioru, Luca Ion şi Gheorghe, Ioniţă Morojina, Constantin Gaftoi, Dobre Stan.
În comparaţie cu alte commune cum ar fi Plopeni sau Malaiesti, numărul moşnenilor din comună Lipăneşti era mai mic, însă cu timpul şi aceşti moşneni au devenit clăcaşi, aceasta datorită fărâmiţării pământurilor prin căsătoria fiilor lor.
Moşia familiei Lipănescu a fost cumpărată de Alecu Stavridis, care a mutat satul de la vechiul loc, cu scopul de a avea în apropierea conacului mâna de lucru, iar pe de altă parte, pentru a-şi salva pădurea de la jafuri repetate
Referitor la satul Zamfira, cel mai vechi document se găseşte în pisania bisericii vechi din cimitirul satului Zamfira.
Satul Zamfira este situat la capătul comunei Lipăneşti, pe şoseaua ce duce de la Ploieşti la Vălenii de Munte. Numele satului provine de la numele jupăniţei Zamfira, care a început construcţia bisericii cu hramul "Sfânta Treime" din satul Zamfira, cu banii şi pe moşia ei pe la anii 1715-1720, iar lucrul a fost isprăvit în jurul anului 1743.
Jupăniţa Zamfira era soţia lui Manoil Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâcoveanu. Când marele voievod a fost luat de turci, Manoil a fost decapitat, iar Zamfira rămânând văduvă cu un copil mic, s-a gândit să zidească acest sfânt lăcaş spre lauda lui Dumnezeu. Având multe greutăţi, a murit şi Zamfira, fiica lui Ion Aga Bălăceanu. Stilul bisericii este cel bracovenesc, iar pictura interioară a fost executată în tehnica "fresco" în stil naiv. Catapeteasma este din zid şi numai pe ea se mai păstrează urme din această pictură, nerestaurată niciodată. Jupaniţa Zamfira a înzestrat biserica cu o moşie întinsă şi o moară de apă în apropiere. Biserica a fost sfinţită cu 300 de ani în urma primind hramul " Sfânta Treime" şi este înconjurată de mormintele creştinilor din acest sat.
Faptul că nu era preot în acest sat, a făcut ca biserica să se deterioreze, dar pe la 1850 mitropolitul Ţării Romaneşti, Nifon, a făcut o vizită canonică în toată eparhia şi găsind această biserică foarte dărăpănată a hotărât să facă altă biserică pentru mănăstire, cu chilii împrejur, iar după terminarea acestora, maicile aduse aici s-au îngrijit după puterile lor de starea bisericii Zamfira. După restaurare, în biserica se slujeau numai parastase sau sărbătoarea hramului. Biserica a suferit cutremurele din anii 1940 şi 1977. După cutremurul din 1977 , biserica a fost restaurată. S-au făcut reparaţii atât în exterior cât şi în interior, pereţii fiind pictaţi în tehnica "fresco" în stil neobizantin. S-a ridicat şi un support metallic pentru clopot şi la 12 septembrie 1982, s-a resfinţit biserica de către P.S.Roman înconjurat de un mare sobor de preoţi. Toată cheltuiala lucrărilor a fost suportată de maicile din mănăstire şi de preotul paroh de atunci, Mircea Ionescu, om harnic şi cu multă pricepere. Starea sănătăţii preotului nu mai permitea să aibă grijă şi de parohie, astfel că în 1994 biserica din cimitir este cedată de mănăstire sătenilor în bună stare de funcţionare, dotată cu toate cele necesare exercitării cultului. În acelaşi an, preotul Vasile Vasilescu a fost numit paroh de către Prea Fericitul Patriarh Teoctist, pentru cele 300 de familii din satul Zamfira şi Satu-Nou. Prin cedarea acestei biserici parohiei Zamfira, nu s-a făcut dezbinare intre mănăstire şi sateni, ci s-a realizat o colaborare armonioasă cu duh creştin. Astfel credincioşii satului beneficiază de audierea cântărilor unei călugăriţe, care se afla permanent la strana în biserica lor. Cimitirul este comun atât pentru sateni cât şi pentu personalul mănăstirii, dar administrativ aparţine Manăstirii Zamfira.
În perioada războiului din 1914  - o baterie antiaeriană de nemţi care era instalată pe teritoriul comunei Lipăneşti- lângă linia ferată Ploieşti-Vălenii de Munte şi care avea în dotare pe lângă muniţia de război, patru tunuri cu bătaie lungă au fost montate pe calea ferată. Acestea au reuşit să doboare în mare parte raidurile de avioane americane care treceau spre Ploieşti, având misiunea de a distruge rafinăriile din Ploieşti care alimentau maşinile de război germane cu combustibil.
Tactica nemţilor constă în acţiunea de înălţare a baloanelor legate cu cabluri, la care se adaugă şi fumul degajat din unele butoaie care împiedică vizibilitatea avioanelor. Avioanele care zburau la o înălţime mică faţă de sol, neavând vizibilitate, se înfăşurau în cablurile de la baloane şi se prăbuşeau, iar avioanele care zburau la înălţime mai mare erau doborâte de tancurile performante ale nemţilor. Cu toate acestea, americanii şi-au atins ţinta. Odată cu ruperea frontului, când România s-a aliat cu trupele sovietice, s-a trecut la acţiuni militare, iar trupele nemţeşti care se aflau la Lipăneşti au fost dezarmate, iar o parte din nemţi au fost luaţi prizonieri de către trupele sovietice.
Nemţii, care au încercat să se refugieze de pe teritoriul comunei cu anumite mijloace de transport, au fost împiedicaţi să treacă. Locuitorii comunei au barat şoseaua naţională Ploiesti-Valenii de Munte cu buşteni, formând o ambuscadă. Nemţii care au reuşit să scape, au fugit pe jos, dar mulţi dintre ei au fost împuşcaţi în zona Satu Nou şi au fost îngropaţi acolo de locuitorii comunei, ceilalţi au fost împuşcaţi pe proprietatea Sinescu, în prezent magazia Asociaţiei Agricole Zamfira.
Au fost înşiraţi unul câte unul şi împuşcaţi cu cruzime de trupele sovietice.
Prizonierii nemţi au fost ţinuţi închişi în curtea şcolii Lipăneşti, apoi au fost transportaţi în lagăre.
În cursul anului 2001, rudele unora dintre nemţii morţi şi îngropaţi în zona Satu-Nou, au venit din Germania pentru a deshuma osemintele celor apropiaţi pe care le-au transportat în Germania.
Aceste date au fost culese de la d. Păun Tudor în vârstă de 77 de ani , fost primar între anii 1975-1984.
Tot despre această perioadă sângeroasă îşi destănuie amintirile dureroase şi doamna Ane-Mary Povanes, actualmente Ane-Mary Huber, pe vremea aceea Ane-Mary avea 19 ani.
Într-una din zilele lunii august, când forţele aliate îi alungau pe nemţi din Lipăneşti, în timpul luptelor, toată familia era adăpostită în beciul casei. Seara, când ei au considerat ca luptele au încetat, au ieşit din beci cu intenţia de a intra în casă. În timp ce se pregăteau de culcare, au auzit un zgomot asurzitor, casa s-a cutremurat-o, bomba a lovit casa, în timp ce una din schije a nimerit-o pe sora domniei sale Elena, de 9 ani, în cap, o bucată de bomba i-a căzut doamnei Ane-Mary pe picior, strivindu-i piciorul, altă schijă i-a atins braţul la cot, iar tatăl a fost lovit la cap. Ranită cum era, şi-a luat sora în braţe şi a dus-o înapoi în beci. După circa 10 ore, Elena a murit, iar pe sora mai mică de 5 ani, au găsit-o în moloz.
La sfârşitul discuţiei noastre, doamna Ane-Mary mi-a răspuns cu lacrimi în ochi că acestea sunt amintiri dureroase pentru domnia-sa şi regretul mare este că a trăit cu speranţa că măcar la bătrâneţe să aibă o viaţă mai uşoară, dar nu a fost să fie aşa.
În primăvara anului 2009 d-na Ane-Mary s-a stins din viaţă .
SĂ-I FIE ŢĂRÂNA UŞOARĂ !!!